11.30.09
La revedere sau ADIO
Probabil ca am amanat prea mult inevitabilul.
A existat o perioada in care ma simteam bine stiind ca pot interactiona (si) prin intermediul blogului, ca voi ajunge acasa si voi putea umple un spatiu gol cu niste cuvinte, de cele mai multe ori la fel de goale sau ca am un loc al meu bine stabilit macar in mediul asta.
Uneori a fost frumos, alte ori frustant, de mult ori inutil, dar nu il regret. Prin intermediul lui imi pot observa cel mai simplu metamorfoza, desi nu e deloc greu de observat nici cu ochiul liber.
Prin intermediul lui am comunicat cu persoane de toate felurile, prea putine persoane de la care am avut ce invata propriu-zis , dar prin intermediul tuturor am invatat lectii.
Prin intermediul lui am invatat sa scriu mai bine si sa imi exprim mai cursiv ideile. Exista cateva articole pe care nu le voi uita niciodata.
Nu am crezut vreodata ca voi ajunge in acest punct, in care voi renunta sa mai scriu pe acest blog. Imi este greu, si nu a fost o decizie usor de luat.
Poate la un moment-dat voi reveni, poate tot pe acest blog, poate pe altul…sau poate ca il voi inchide definitiv dupa ceva timp.
Vom vedea!
11.10.09
Dualitate
Cu miscari calme, dar ritmice isi acopera pleoapa cu fardul auriu si catifelat. Obisnuieste sa isi contureze ochii cu dermatograful exagerat de scump, si abia apoi sa ii ascunda sub stratul gros de fard strident colorat. Desi pretinde ca ii ingrijeste, ceea ce simte de fapt fata de ei este doar ura. Ii uraste pentru ridurile pe care le fac la colturi atunci cand zambeste, si pentru aspectul de copil pe care il au atunci cand este nedumirita! Uraste ca ochii sunt oglinda sufletului ei… poate ca gura sau mainile ar fi fost mai potrivite, le poate controla si le poate face sa arate exact cum isi doreste. Niciodata nu ar putea-o trada o miscare a lor…niciodata buzele rosii rotunjite perfect nu i-ar arata slabiciunile asa cum fac ochii. Niciodata…
Isi priveste rochia eleganta asezata cu grija pe patul mic, ca nu cumva sa faca vreo cuta. Uneori devine deranjant atasamentul emotional fata de obiecte, mai ales fata de haine si mai ales cand vine momentul sa renunte la ele. Stie ca va purta rochia asta rosie atat de frumoasa pentru ultima oara. Nu conteaza ca ii vine perfect, nici ca a imbracat-o in momente speciale, acum va fi ultima data. Nu vrea asta, ci trebuie sa faca asta.
Stie ca nimeni nu va sesiza diferenta cand va iesi din casa si va merge pe aceleasi strazi pe care merge zilnic in ultimul timp, nici cand va pleca, nici cand se va intoarce; stie ca ziua asta va ramane memorabila decat pentru ea, la fel de memorabila precum au fost toate in cele care si-a spus adio…va veni acasa cu sufletul sfasiat si maine va incepe o noua viata lasand-o in urma ca pe un caine pe cea cea sangeranda. Stie ca va vrea sa uite si nu va putea…stie ca din trecut o privesc numai perechi de ochi ce o urasc si nu o pot intelege, nu au putut-o intelege. Ea stie si intelege.
Intelege si asteapta. Cea mai frumoasa zi din viata ei va fi ziua in care totul se va termina definitiv…ziua cand ochii din trecut vor inceta sa o urasca si o vor iubia asa cum o iubisera odata…ziua cand isi va putea privi masca in fata.
