Aici incepe povestea mea:
Intotdeauna am urat zilele palide ale toamnei. Frunzele purtate de vant de colo-colo, soarele aparand stins printre norii si atmosfera mult prea statica creata de oameni pe fundal, imi dadea senzatia de deprimare. Sincera fiind, marturisesc ca niciodata nu ma asteptam sa prind a doua zi. Orice astfel de zi parea ca vine cu apocalipsa, si contrar teoriei care spune ca trebuie sa privesti moartea in fata si sa te distrezi cat mai mult, aveam nevoie sa dorm sau sa lenevesc, voiam sa ma detasez de pericolul ce parea iminent.
Nu stiu pe ce baza cineva a avut curajul sa afirme in locul meu ca de ce ti-e frica nu scapi, dar il stimez totusi pentru ca a sintetizat ideea mult mai mult decat as fi putut-o eu face.
Oare as fi avut ocazia sa vorbesc atunci? Nu cred. Ca femeie singura de varsta mea, intr-o lume acaparata de barbati, nu ai ocazia decat sa taci, si ti se ofera atat de des incat se transforma intr-un “mod de a fi” daca pot sa spun astfel. Asa ca am tacut, dar am gandit si am visat.
Cat de mult putea sa se lungeasca scurtul meu pelerinaj prin viata? Niciodata nu mi-am imaginat ca atat.
Eram o femeie urata, desi in zilele astea cu ajutorul machiajului reusesc sa arat bine. Trasaturile nu erau urate, felul in care vremea ma imbatranise mult prea devreme, modul in care fata mi se brazdase de la riduri si parul mi se grizonase ma faceau sa par chiar mai in varsta de cat eram. Si munca ma schimonosise, desi omul modern spune ca munca te innobileaza.Oare?
Eram o taranca? Cu siguranta, daca ne raportam la orasele de azi.
Si desi eram omul rudimentar, care doar munceste si tace, in momentele mele de singuratate pura, in clipele alea in care simteam ca tacerea se lichefiaza si mi se prelinge pe corp, aveam puterea si curajul sa visez.
Aveam o conexiune spirituala cu ceva, si trairi chimice pentru ceea ce vedeam. Ma indragosteam, ca o proasta, de un vis, din moment ce nimeni nu ma putea accepta atunci asa cum eram, nici macar eu.
Si ceea ce era si mai stupid, era ca nu ma indrgoasteam de ceva real. Iubeam o naluca imbracata in ceea ce am aflat ulterior ca se numesc blugi, desi zdrentele in care imi imbracam eu trupul nu semanau deloc cu ceea ce visam.
Ma trezeam speriata cand il terminam de analizat si urmaream in jurul lui tot felul de lucruri ciudate, care desi nu se asemanau cu nicun animal se miscau: rulau, zburau sau pluteau.
Iti poti imagina macar ce puteam simti? Nu prea ai cum.In zilele de toamna de care va spuneam la inceput, aveam senzatia ca eu le produceam, prin ereziile pe care le gandeam, si poate ca nu gresesc deloc.
Intr-o astfel de zi, am adormit cu gandul ca urmeaza sa mor, nu puteam concepe ca voi renaste. El imi aparuse in vis din nou si contrar a ceea ce visasem deja, s-a apropiat de mine. Eram asa cum ma stiam, exact cum va vazusem oglindita in baltile mizerabile de pe drumuri. Nu intelegeam de ce ma aflu si eu acolo, omul a inceput sa imi vorbeasca in cea mai stalcita limba pe care o auzisem, desi o pricepeam cat de cat. Asta a fost tot…
…Am ramas in vis. De acolo va vorbesc. Nu stiu cum.
Anul in care sunt acum, 2009, e la 216 ani de 1793 , totusi traiesc, sunt aici , exact in starea in care eram acolo, doar imbunatatita cu “machiaj” modern, desi am plutit prin timp atat.
Deci am 246?
Se pare ca scurtul meu pelerinaj, abia acum mai are putin pana sa se sfarseasca.
Si totusi, cum am ajuns aici?
Doar iubind un vis poti distruge orice bariere?
)
