Nu vreau sa sune tragic sau, mai stiu eu…e pur si simplu o opinie personala despre ura.

E ciudat…articolul asta e conceput de mine pe foaie si va fi publicat de Grauras (mai precis a fost daca citesti tu acum si “tu” nu esti ea).

Sa revenim la subiect…

Evitam sa spunem “urasc” sau pur si simplu nu recunoastem cand simtim asta. De ce?! Pentru a parea mai puri, mai buni, mai calzi, mai daruitori, angelici!

Degeaba! Ura se percepe din privire si din gesturi! A spune ca urasti pe cineva nu inseamna nimic daca persoana respectiva nu simte asta in privirea ta.

Am senzatia ca prezint sentimentul asta “negativ”; intr-un mod mult prea pozitiv… ca ii acord prea mare credit de a demonstra, dar simt nevoia uneori de asta. Ma deranjeaza cand lume detestata de mine se considera binevenita in preajma mea. Intrusii nu-mi fac placere.

Oricum articolul asta, ca toate celelalte, porneste de la o intamplare reala, care imi da mie idei si ma face sa aberez atat pe o tema.

Ideea de la baza de la care am pornit in articolul asta a fost o cearta cu maica-mea care mi-a zis ca ma uit ca o nebuna cand ma enervez. Si are dreptate. Aici e privirea mea plina de ura si ea o simte. In alta ordine de idei, sunt unele persoane pe care nu le poti uri continuu…ma rog!

Oricum din momentul asta declar curva ura vesnica, pentru ca eu nu-s ura, sunt Diana, Deedee, Naughty, Alexeea, Kitty sau in orice alt fel ma mai cunosc persoane, dar oricum nu aici! Aia e mata sau curva cu care umbli !

Cam asta e tot! Ne mai auzim !